Pentru orice român care ştie citi…

Jump to Comments

Ma gandesc de ceva vreme daca sa pun sau nu cronica asta la “Faust”-ul lui Purcarete pe blog. Nu de alta, dar nu mi se parea un post prea sexy. Am zis ca n-o pun, n-are rost sa ne pierdem vremea cu tampenii si, in plus, pe cine intereseaza?! M-a provocat insa textul misto scris de Alice Georgescu din ultimul numar din Dilema Veche despre despre cum se poate pune egal intre noua dramaturgie si fraza lui Caragiale – “Pentru orice român care ştie citi, cel mai greu lucru e să nu scrie”. Teorema se aplica perfect si multor cronicari, dar mai ales multor jurnalisti fara autocenzura, care nu se pot abtine si punct.

Urmatoarea cronica ii apartine lui Cristian Tudor Popescu si a fost publicata in Gandul, in decembrie, anul trecut. Nu am mai citit demult ceva atat de vulgar, lipsit de sens, presarat cu regionalisme, cuvinte impiedicate si comparatii cretine referitor la un spectacol de teatru. Poftiti de va infruptati! Circul va asteapta!

Faust-ul monstruos al lui Purcarete în hala de fabrica dezafectata din Sibiu. Mefistofelul Ofeliei Popii, nascut din încruciøarea unei salamandre cu un maimufl, îti electrocuteaza uneori øira spinarii. Pe scena, banci vechi de scoala primara, un schelet didactic, retorte si mojare, rafturi cu tomuri si bucoavne, un craniu, peste tot un covor de ziare mototolite. Acesta este spatiul faustic creat de Purcarete, o „zona“ fantastica pe care o poti privi fascinat, dar, daca esti cât de cât desprins din pitecantrop, e de neimaginat ca ai putea s-o încalci, sa-ti bagi picioarele în ea ca spectator. Desi nici un gard de sârma ghimpata nu te împiedica s-o faci.

La sfârsitul partii întâi, spectatorii sunt invitati în Infern. Urmam o poteca marcata cu grija, suntem îndrumati de oameni cu cap de porc sa nu intram în „zona“. Partea a doua, Infernul, nu se dezlantuie, evident, decât dupa ce si ultimul spectator ridicat de pe scaun a ajuns în mijlocul zisului Infern.

Si totusi: dupa o vaga ezitare si un Hai!, o pereche, un el si o ea, sinteza de Iri si Moni în mizerie, de Tanta si Costel corciti cu Efimita si Conu Leonida, el în Armani cu burta, ea în tafta cu buci, o taie scurt si repejor prin spatiul scenic, ne depasesc prin dreapta ca un gip nervos, facând pârtie prin ziarele mototolite ale zonei interzise. Nazuiesc sa apuce mai în fata, sa s-ajunga si pentru ei, sa nu sa termine Iadul taman când sa le vina si lor rândul. Prinzând de veste, înca vreo 7-8 cetateni se napustesc pe noul drum deschis de perechea temerara.

Putin dupa ce ajung si eu, flacarile, monstrii, diavolii si pacatosii încep sa geama demential în ritmul muzicii lui Vasile Sirli. Aerul tiuie, încarcat de demoni.

De undeva, din fostul templu al industriei grele,cu pivotul ei, industria constructoare de masini, îmi cade în cap un gând: dar daca Moni si Conu Leonida si toti cavalerii Scurtaturii nu sunt spectatori, ci personaje ale lui Purcarete, contributie olteneasca originala la infernul germanic al lui Goethe? Dracul românesc, Sfântînita, îmi susura în ureche: sefu, iadul lor e pavat cu bune intentii, iadul nostru e asfaltat cu scurtaturi.

Dupa ce am citit chestia asta mi-am imaginat urmatorea culme: sa-l impingi pe C.T.P. pe scari si sa-l intrebi daca se grabeste la teatru.

 

6 Comentarii

Filed under funny haha, teatru